Saturday, December 04, 2010

"Vremea Calului Alb"



Dupa un chiul - nepermis de lung - m-am intors. Cu un scenariu.
Nu l-am scris cat am lipsit, ci mai inainte de asta - cu un an si ceva in urma. Insa de scos din sertar, l-am scos abia acum o saptamana, multumita lui Razvan Penescu de la Liternet.
Cum nu sunt decat vorbe (imaginile si le face fiecare in mintea lui) am sa rezum mai jos, in cateva note legate de text, despre ce este vorba. Pentru orice eventualitate.

Pe scurt, povestea începe în iarna anului 1938, în preajma crăciunului într-o unitate militară aproape de granița cu Rusia. Trei ofițeri joacă o partidă de cărți. Căpitanul Isvoranu, personajul principal (și cel din perspectiva căruia aflăm întreaga istorie), îi prezintă pe fiecare: locotenentul Antohi – rațional și înăsprit de viața cazonă -, locotenentul Mălăescu – radical de dreapta, însă incult - și Nic Isvoranu – un tânăr de bani gata, elegant și plictisit.
Partida de cărți este momentul când căpitanul Isvoranu decide că trebuie schimbat ceva în ceea ce-l privește și singurul lucru pe care poate să-l facă este să-și cumpere un cal. Ideea îi venise văzându-l pe Dibuc – armăsarul locotenentului Mălăescu. Acesta din urmă își obţinuse calul şantajând o familie de evrei.
Martor al santajului violent al lui Mălăescu este Isac Blauman - un ceasornicar evreu. La scurtă vreme, în urma unei întâmplări stranii, Isvoranu îl cumpără pe Vizir – un superb cal alb.
Petre (ordonanța lui Isvoranu) împreună cu alți doi soldați - Vasile și Iovan - ne introduc în actul secund. Aici, toate evenimentele tensionate al căror catalizator este Vizir, încep să-l modifice treptat pe Isvoranu. În cele din urmă, între cal şi stăpân se leagă o camaraderie la dimensiuni umane. În paralel, Isac Blauman este contactat de un agent infiltrat peste graniță cu propunerea de a se alătura unei celule de acțiune. Blauman are astfel ocazia de a-și motiva ideologic vendeta personală.
Povestea se intoarce neasteptat atunci când cedarea Basarabiei devine iminentă. Refuzându-i-se evacuarea lui Vizir dincolo de Prut, căpitanul Isvoranu este pus în faţa unei decizii de conştiinţă a cărei rezoluţie escaladează către un final dramatic.

În mare asta e povestea. Deși este cu ofițeri și soldați, povestea nu-i despre război. Poate că nici măcar despre România nu este. Este mai degrabă despre oameni aparținând unor culturi diferite, cu educații diferite, care interacționează într-o situație dată. E o poveste despre alegerile pe care acești oameni le fac în viață și argumentele care îi conduc la aceste alegeri.
Cât privește titlul, este si un à propos la biblica “vreme a calului alb”, a sfârșitului lumii, redusă fireste la dimensiunea acestui mic univers aflat pe graniță. Toată această lume urmează să se prăbușească sub greutatea sufletelor care o alcătuiesc, fie că sunt români sau evrei, soldaţi ruşi sau doar o şatră de corturari. Este o lume în care concluziile sunt violente, unde fiecare este victimă şi agresor.

Chiar dacă-i doar "o poveste", in ea se amesteca frânturi de lucruri care au existat - luate însă fragmentat și din contexte diferite. De exemplu:
Pentru Isac Blauman si Visarion Arhipov i-am avut in minte pe Max Goldstein si pe Abraham Grinstein, seful serviciului de terorism cu sediul la Odessa si organizatorul atentatului din 1920.
Scena evacuarii din gara este chiar asta.
Scena soldatilor cu trandafiri este decupata dintr-o fotografie pe care am gasit-o cu ani în urmă la un anticariat din București (poză care-i si pe copertă)
Monoclul negru și opac al locotenentului Antohi este ăsta
Fotografa americană din scena de mijloc este Margaret Bourke-White - care chiar a fost in Basarabia in perioada respectivă și ulterior a publicat in revista LIFE poze facute in Romania.
Printre fotografii, si aceasta - doi ofiteri romani calarind la trap in decorul unei "ierni siberiene".

Saturday, May 15, 2010

Vinyl

N-am mai ascultat muzica la pick-up de foarte muti ani - vreo 15 ani cred, pe vremea cand aveam acasa la ai mei, un Tesla (care intre timp s-a stricat).
Am gasit astazi aproape de casa un magazin cu discuri vechi la niste preturi irezistibil de mici. Doar faptul ca nu am la ce sa le ascult (momentan), m-a determinat sa cumpar doar 9. E drept, muzica asta o am in calculator, dar parca nu-i acelasi lucru. Mai ales fasaitul si pacanitul ala de dinaintea cantecului... nostalgie curata.
Sa ma laud acum:

Janis Joplin - "Pearl"

Creedence Clearwater Revival - "Cosmo's Factory"

Dire Straits - "Dire Straits"

The Mamas & the Papas - "Farewell to the first golden era"


The Doors - "The Doors"

Men at Work - "Business as Usual"

Led Zeppelin - "II"

Fleetwood Mac - "Rumours"

Joe Dassin - "L'ete Indien"
(ce coperta groaznica)

Friday, April 09, 2010

PRINCEPELE


Marin Sorescu spunea odata despre Eugen Barbu ca este asemeni unui bumerang - oricat de departe am incerca sa-l aruncam, sa-l scoatem din literatura canonica romaneasca, el se va intoarce.
Citisem “Groapa” (de cateva ori chiar) si sincer mi-a fost teama sa mai citesc ceva scris de Eugen Barbu gandindu-ma ca nu am sa mai gasesc o alta carte la fel de buna. Asta pana am citit "Princepele".

S-a spus (insa sincer eu nu cred) ca este o carte cu cheie, ca Princepele este G.G. Dej. Asta pentru ca a fost scoasa in '69 cand Ceausescu nu se ridicase inca prea tare in scari (daca era scoasa in anii ‘80 puteam sa jur ca-i depre Ceausescu). Spun ca nu cred pentru ca puterea corupe constiinta in mod identic dupa un tipar prestabilit care nu tine cont de epoca, de natiune ori de educatie. Princepele este Dej, este Stalin, Hitler, Ceausescu sau Napoleon in egala masura. Megalomania Princepelui este universala - poate sa fie Canalul Dunare-Marea Neagra, Reichstag-ul, Casa Poporului, Hausmanizarea Parisului sau canalul Baikal-Amur. Oile negre vor ajunge intotdeauna la Auschwitz, in Siberia sau la Sighet. Puterea totalitara vine intotdeauna la pachet cu lingusitori si detractori, cu propaganda si sfetnici rai. Princepelui i se taie capul, o moarte violenta asa cum vor avea parte multi altii asemeni lui, fie ca sunt impuscati la Targoviste, exilati in mijlocul Atlanticului sau sfarsesc otraviti prin buncare.
Si mai cred ca aceasta carte nu a fost interzisa ori cenzurata, pentru ca tot ce se intampla acolo este atat de abisal, atat de dus dincolo de limitele umanului, incat nimeni nu s-a putut recunoaste in personajele cartii. Blasfemiile, orgiile si perversitatile sexuale aberante, decaderea de neinchipuit a conditiei umane, cruzimile si mortile violente, sunt dincolo de falsa senzatie de normalitate pe care o traiesc regimurile totalitare.
In “Princepele” nu exista lupta intre bine si rau. Este lupta raului impotriva altui rau. Intr-o scena memorabila, Neftiotache Buhus (un personaj gretos, scriitor transformat din lingau de curte in detractor ordinar) este luat pe sus intr-o seara si aruncat in “...marea hazna unde cadea un suvoi plin de duhoare in galagie mare. Acolo il aruncara ca pe nemic in magma puturoasa care colcaia si scotea aburi verzi
Aceasta pedeapsa trebuia sa serveasca drept invatatura de minte celorlalti scriitori care incepusera sa carteasca pe seama Princepelui
“ – Iertare, Stralucirea Ta! zise cu glas induiosat si infricosat Neftiotache Buhus, mai inghitind mizeria in care sta.
- Cacat ai mancat pe seama mea, mai mananca! zise Princepele si cu papucul lui scump de safian il impinse de tot in cloaca, unde teribilul pamfletar muri pana in zori intr-o lunga si grea agonie”


"Princepele" cu tablourile lui grele de detalii si cuvinte uitate este un basm - o spune si autorul. Asemeni basmului, cartea nu apartine unei epoci, unui curent sau gen literar. Un basm este facut sa ramana si sper ca asta se va si intampla.

Thursday, April 08, 2010

Colorata maine-i gata

Am dat peste poza asta pe Flickr si e o datorie de onoare, cred, sa nu o tin ascunsa.
Asadar, "Nu dati banii pa prostii / Faceti poze la copii"


Sunday, March 28, 2010

Alb-negru

Am revazut ieri, dupa multi ani, "Cutitul in apa" al lui Roman Polanski. Dincolo de povestea saturata simbolistic, ca si atunci cand l-am vazut prima oara, mi-a placut tehnica cinematografica. Un alb-negru perfect si o compozitie a cadrului milimetrica. Lucru foarte de apreciat avand in vedere spatiul minuscul in care se desfasoara actiunea.
O poveste, cum ziceam, care poate fi spusa chiar si fara putinele vorbe din scenariu - insiruirea capetelor de cadru poate sa fie suficienta.
















Friday, March 26, 2010

Goya pe Calea Victoriei

Aflu de la gazeta ca s-a deschis la Muzeul National de Arta din Bucuresti o expozitie cu gravuri de Goya. Mai exact seria "Capriciilor".
Scrie la gazeta asa:"Inchiziţia s-a simţit „atinsă” şi a interzis vânzarea gravurilor. Artistul şi le-a salvat dăruindu-i regelui plăcile gravate şi exemplarele nevândute. "
Ei, nu-i chiar asa. Goya nu le-a facut cadou. Regele, in schimb, i-a oferit o pensie viagera pentru copilul lui - Xavier.
Apoi mai scrie:"Goya le-a desenat în perioada de convalescenţă după holeră, răstimp în care i-a studiat pe iluminişti. Lucrarea sub semnul căreia a stat colecţia, de-a lungul secolelor, este „Somnul raţiunii naşte monştri”, expusă şi la Bucureşti. "
Intr-adevar cea mai stiuta dintre lucrari este "Somnul ratiunii naste monstrii". Un titlu parafrazat cred si in titlurile articolelor despre clanul Bostoaca.
Nu multa lume stie, cred, care-i povestea acestei gravuri si care-i legatura cu iluministii pe care i-a "studiat" Goya. (M-a amuzat asta cu studiatul iluministilor). Apropos, punctul in care arta lui Goya a virat in aceasta directie filosofica nu a fost atunci cand s-a imbolnavit de holera, ci atunci cand a surzit din pricina plumbului aflat compozitia pigmentului alb (saturnism).
Aflata la numarul 43 in ordinea lucrarilor, gravura infatiseaza un barbat (barbatul este Goya) dormind la o masa pe care sunt imprastiate cateva desene, creioane si pensule. Pe tablia mesei sta scris "El sueño de la razón produce monstruos". "El sueño" inseamna deopotriva si "somn" si "vis". Din spate vin creaturile noptii (in planul doi, ce se vede acolo nu sunt exact monstrii, sunt lilieci si bufnite - animalele care in primul rand definesc noaptea adica momentul somnului "El sueño").
O bufnita cauta sa-l trezeasca pe Goya, sa-l puna la lucru, impingandu-l cu sculele de desen pe care le tine in ghiare.Gravura, initial trebuia sa fie pe pagina de titlu a "Capriciilor". Si asta nu era intamplator pentru ca titlul planuit al seriei fusese "Sueños" (Visurile).
Asa arata primul desen pregatitor al gravurii. (Desen aflat pe spatele unei alte schite, cea pentru gravura Nr. 6 "Nadie se conoce")
Aici se poate vedea mai clar in planul doi ca adormitul la care se refera lucrarea este chiar Goya. Autoportretul lui apare amestecat printre viziunile monstruoase care erup ca un vulcan din mintea celui adormit.
In al doilea desen Goya renunta la monstrii si lasa un loc liber - ca o bula de text din cartile de benzi desenate.
Aici Goya simplifica forma mesei si adauga primul text:"Limbaj universal. Desenata si gravata de Francisco Goya la anul 1797" Apoi, mai jos, vine explicatia:"Autorul visand. Intentia lui este doar sa alunge vulgaritatile (superstitiile) daunatoare si prin aceste "Capricii" sa depuna o solida marturie in sprijinul adevarului."
Tot in aceasta a doua versiune revine la pisica salbatica din dreapta jos pe care initial o stersese.

Si in sfarsit, vine gravura finala.
Seria isi schimba numele din "Visurile" in "Capriciile". Toti monstrii au disparut, liliecii trec in planul doi iar locul lor este luat de bufnite, este adaugata o pisica neagra care se uita tinta la noi, pozitionarea gravurii in serie se muta de la pozitia 1 la pozitia 43, iar textul s-a micsorat, ramanand doar: "El sueño de la razón produce monstruos".
Goya a lasat scris in trei locuri cheia acestui text. In cuvinte diferite ea zice ca: "Imaginatia fara ratiune produce monstruozitati, insa impreuna cu ea, naste arta."
Traducerea simbolurilor, in concluzie, este cam asa: Ratiunea (bufnitele) incearca sa-l trezeasca pe artist a carui agilitate a mintii (pisica salbatica) se afla intr-o stare de repaos.

Goya trebuie sa se trezeasca inainte ca ignoranta (pisica neagra si liliecii reprezentau in epoca simbolurile superstitiilor si ale ignorantei) vor ajunge din urma si vor pune stapanire pe mintea si imaginatia lui.


Intrebarea fireasca este: "Si atunci, daca treburile sunt atat de simple, care era problema inchizitiei cu acest desen?"
Problema nu era neaparat mesajul, ci sursa de inspiratie. In realitate Goya facea o aluzie directa la un desen aflat pe frontispiciul unei carti reactionare si interzise in Spania acelei epoci - "Philosophie" de J.J. Rousseau. Asta este si motivul pentru care gravura "somnul ratiunii" este ingropata la mijlocul seriei, iar in locul ei, pe frontispiciu, se afla un autoportret neutru - Goya vazut din profil.

In concluzie, cei care au ocazia sa ajunga la Muzeul National de Arta, le recomand sa mearga sa vada expozitia, chiar daca pentru noi, cei de azi, "Capriciile" raman destul de incifrate.

Tuesday, March 09, 2010

Prins


Am citit de curand (si nu mi-a displacut) "Prins" al lui Petru Popescu si odata cu romanul, gandurile altor cititori, critici, etc. referitoare la carte.
Surprinzator, foarte multa lume face referire la faptul ca a fost un roman cum nu se mai scrisese pana atunci. Revolutionar si curajos pentru epoca lui.
Parerea mea este ca romanul a profitat de ceea ce americanii numesc "window of opportunity". In 1969, cand a fost scrisa cartea, trecusera doar cateva luni de cand Ceausescu se rupsese in figuri cu rusii pe tema Cehoslovaciei. Cinci ani inainte sau cinci ani mai tarziu, romanul nu cred ca se putea publica. Si, personal, nu-l gasesc chiar atat de decadent, atat de "live fast, die young - sex, drugs and rock'n'roll" pe cat credeam ca o sa fie inainte sa-l citesc.
Asta nu inseamna, repet, ca nu-i o carte buna. Ce vreau sa zic e ca nu mi s-a parut deschizatoare de drum la modul absolut. Exista de exemplu fragmente pe care le vedeam asezate in forma de strofa - poezie onirica asa cum scriau si altii in perioada respectiva si care acum suna usor desuet. Carti care sa nu aiba tema centrala lupta de clasa se mai scrisesera intre '45 si '69, la fel si scene erotice. Poate e doar o parere, insa remarcam ca Inginerul din "Prins" este turnat in matritele facute cu 35 de ani inainte de Camil Petrescu - nu ca fond, ci ca forma vreau sa spun. In stilul meu contabilicesc l-am luat pe Inginer si l-am pus langa Fred Vasilescu din "Patul lui Procust" sa vad cat de mult se aseamana.

Serios acum, cartea nu-i rea si daca dupa 40 de ani inca mai merita citita, inseamna ca a devenit deja una clasica.

Monday, March 08, 2010

La 8 Martie sarbatorim 28 Februarie

O traducere foarte larga a textului de mai sus, zice asa:
"8 martie - Ziua luptei femeilor muncitoare impotriva sclaviei din bucatarie! Spuneti NU opresiunii muncii casnice!"
Nu pot sa nu remarc idealismul autorului acestui afis, intr-o vreme cand probabil violenta domestica era "soup du jour" in Uniunea Sovietica.
Asa cum s-a intamplat si cu "1 Mai", sarbatoarea isi are originile in occident (unde se sarbatorea la 28 Februarie), preluata mai apoi de comunisti si politizata, apoi depolitizata si aproape uitata in vest.
Mai jos, o poza cu "Liga Internationala a Femeilor" din 1922. Figurile catorva dintre activiste sunt adorabile. La multi ani.

Tuesday, February 23, 2010

Plecari

Daca filmul asta ar fi fost facut in Europa sau in Statele Unite, ma intreb daca ar fi luat Oscarul anul trecut. Asta nu inseamna ca filmul este rau. Nu, e chiar bun, insa ceea ce l-a impins in fata a fost si faptul ca se intampla intr-o lume indepartata cultural de a noastra, ca apartine unei civilizatii pe care mai greu o putem intelege. Poate si faptul ca era vremea ca o tara din orientul indepartat sa ia un Oscar a contribuit.Povestea din "Okuribito" ("Plecari") este despre un tanar violoncelist (Daigo) a carui orchestra se desfinteaza. Este astfel nevoit sa-si vanda violoncelul de 200.000 de dolari (bani imprumutati) si sa plece din Tokio impreuna cu nevasta-sa, undeva in provincie, in oraselul unde se nascuse. Maica-sa nu mai traia, iar taica-su ii parasise cand el era destul de mic. In casa ramasa nelocuita, gaseste violoncelul la care canta cand era copil si o piatra invelita in hartie. Daigo inceaca sa-si aduca aminte de taica-su, dar imaginea figurii lui nu-i apare clara. Singurul lucru de care isi aminteste legat de taica-su este cum odata, pe malul unui rau, ii daduse o piatra si ii spusese ca pe vremuri oamenii cand inca nu stiau sa scrie isi dadeau unul altuia pietre - cu cat piatra era mai neteda, cu atat sufletul le era mai linistit. La randul lui, copilul ii da si el lui taica-su o piatra mica, alba si neteda.
Intr-o zi, Daigo cautandu-si de lucru, gaseste un anunt in ziar pentru o firma de "plecari". Crezand ca e o firma de turism se duce la interviu, ca sa afle defapt ca firma se ocupa "de cei plecati" - adica era o firma de imbalsamari. Am dedus din film ca meseria asta n-are o foarte buna reputatie in Japonia. Pe scurt, nimeni nu se inghesuise la interviu si este angajat pe loc. Ajunge acasa si este destul de evaziv cu nevasta-sa, lasand-o sa inteleaga ca-i vorba de o firma care organizeaza nunti.
In prima zi de lucru, seful lui Daigo il ia sa faca figuratie pentru un DVD instructional despre tehnica imbalsamarii. Daigo trebuia sa faca pe mortul in timp ce seful lui il barbierea, spala, machia. Incepe apoi sa aiba de-a face cu imbalsamarile adevarate, la care Daigo se duce avand nevoie de bani ca sa se intretina. Rudele raposatilor isi aratau gratitudinea pentru felul exemplar in care Daigo si seful lui isi faceau treaba si astfel, cu timpul, incepe sa se simta implinit cu meseria lui.Dar intr-o zi, nevasta-sa gaseste DVD-ul instructional si este oripilata. Ii spune lui Daigo ca daca nu termina cu chestia asta, ea pleaca. Si asa se si intampla. Dar nu doar nevasta-sa avea o problema cu meseria lui, ci chiar si un prieten de-al lui din copilarie (Yamashita) care ii spune, vizibil jenat, sa-si gaseasca o meserie de "om normal".
El insa continua sa lucreze fara sa tina cont de ce zice lumea si in paralel se reapuca sa cante la violoncelul din copilarie. Mai trece ceva vreme si nevasta-sa se intoarce totusi sa-i spuna ca-i insarcinata, sperand ca astfel o sa-l convinga sa isi dea demisia. In momentul critic cand trebuia sa ia hotararea, suna telefonul. Afla ca mama lui Yamashita, prietenul lui, murise. Cum si nevasta-sa avusese ocazia sa o cunoasca pe femeie, merge si ea la inmormantare. Aici si nevasta-sa si prietenul lui au ocazia sa vada in ce consta meseria de "imbalsamator". Evident sunt impresionati si astfel le castiga intelegerea.
Intr-o zi, Daigo primeste o telegrama ca a murit chiar taica-su. Desi nu era legat sentimental de el (si intr-un fel nu putea sa-l ierte ca-l parasise atunci cand fusese mic), se hotaraste totusi sa se duca. Ajuns in satul pescaresc unde-si traise taica-su ultimii ani, vin doi "imbalsamatori" locali sa preia cazul, dar fiind fara chef vroiau sa fusareasca treaba. El are un moment de judecata si acceptare si le spune alora sa-l lase pe el sa se ocupe de taica-su, ca-i de meserie. Astfel gaseste in mana lui taica-su piatra alba pe care Daigo i-o daduse cand era mic.

Filmul cred ca merita vazut fie doar si pentru ineditul oferit de felul in care interactioneaza in situatii de criza personaje venind dintr-o cultura atat de diferita. Evident, dialogul si dualitatea semantica a "plecarilor" subliniata in diferite momente cheie, ridica filmul peste povestea pe care am incercat eu sa o schematizez aici.

TRAILER

Thursday, February 18, 2010

1900


"... de exemplu pianul: claviatura incepe si se termina. E incontestabil faptul ca sunt 88 de clape cu totul. Numarul clapelor nu-i infinit. Tu esti infinit. Muzica pe care o canti la clape este infinita. Pamantul? Pamantul este un vapor prea mare pentru mine, o femeie mult prea frumoasa, o calatorie prea lunga, un parfum prea tare..."


"Legenda lui 1900" este un film-metafora. Un basm cinematografic modern. Si lucrul asta poate sa placa sau sa nu placa, sa para melodramatic pentru anumite gusturi - asa imi explic de ce filmul sta oarecum ascuns. In fine, ce pot zice este ca, personal, am fost impresionat. Este ceea ce numesc "un film frumos"; are o idee servita de dialoguri scrise bine, imaginea-i exemplara, muzica la fel si ce-i cel mai important: este un film care povesteste. Teoretic e o drama. Tehnic, finalul este trist. Practic insa, dimpotriva. Nu face decat sa inchida firesc un cerc - cel al frumosului.