Reclama

Daca dupa mai bine de 15 ani mi-am adus aminte de reclama asta, inseamna ca a fost buna. Am revazut-o ieri si inca imi mai place.
Pot sa spun fara sa exagerez ca-i o mica bijuterie vizuala. E o reclama pentru barbati. Cu toate astea, nu apare niciun barbat timp de 30 de secunde cat dureaza reclama. Doar o mana.
Muzica e Prokofiev / Dansul Cavalerilor din Romeo si Julieta
Iar textul (vezi transcriptul mai jos) parafrazeaza versurile lui Corneille din Cidul (Ô rage! ô désespoir! ô viellesse ennemie!/ N'ai-je donc tant vécu que pour cette infamie ? )
Deci, asta-i reclama. Regizor: Jean-Paul Goude. 1990



Égoiste...
Où est-tu?
Montre-toi misérable!
Prends garde à mon courroux!
Je serai implacable!
Ô rage !
Ô désespoir !
Ô mon amour trahi!
N'ai-je donc tant vécu que pour cette infamie?
Montre-toi égoïste!

Pour l'homme...

Égoïste! Égoïste! Égoïste! Égoïste! Égoïste! Égoïste! Égoïste! Égoïste!

Wendy Beckett

Am vazut aseara cele cateva episoade care-mi mai ramasesera din "Sister Wendy's Odyssey". E vorba de un serial facut de BBC inceput pe la inceputul anilor '90 si apoi continuat sub un alt titlu.Fiecare episod are in jur de 10 minute si in fiecare episod sunt prezentate 3-4 tablouri dintr-un oras. Nu neaparat cele mai cunoscute, ci tablourile dragi maicutei Wendy Beckett.
Am fost foarte sceptic la inceput. Cum poti sa vorbesti in 10 minute despre picturile de la Luvru. Si in plus habar nu aveam cine-i aceasta maicuta Wendy.
Ei bine, se poate vorbi in 10 minute despre arta oricarui oras, iar Wendy Beckett este absolut fermecatoare.
Nu credeam ca un om atat de neatragator fizic se poate metamorfoza radical doar vorbind despre frumos.Pana sa faca acest film a trait ultimii 20 de ani izolata intr-o rulota aflata pe un domeniu manastiresc undeva in Anglia si (conform spuselor ei) nu a vazut niciodata televizorul. M-am intrebat cum a fost totusi posibil sa aiba legatura cu lumea artei intr-o astfel de lume inchisa ermetic. Ulterior am aflat ca... a terminat facultatea la Oxford.E absolut fascinanta cum poate sa treaca de la un tablou religios, la unul laic, la un tablou de David Hockney (!!!) cu o egala bucurie de a admira frumosul si o desavrsita eruditie vizuala.

Step over the gap

De ceva vreme a fost introdusa la NY o campanie de avertizare a calatorilor, sa fie atenti cand se urca in tren.
Calatorul sa caste ochii si sa faca un pas peeeeste despartitura dintre peron si tren.
Au pus afise, semne, au scris pe jos, pe usi, beculete, etc. Asadar, vizual totul a fost pus la punct. Mai ramasese un singur lucru: sa atentioneze calatorul si prin vorbe. Surpriza a fost sa aud cu ceva vreme in urma la megafonul din statie o voce un pic somnoroasa, vocea diminetii de dupa chef: "Hi I'm Alec Baldwin reminding you to be train smart. Step over the gap...".


Deja ma obisnuisem cu vocea lui. Acum o saptamana sau cam asa - o voce noua (zambitoare de data asta):
"... aem Jean Reno, hremainding uuu tu step over ze gap when ecsiit yeuhr thraain".

Epic.

Cum mi-am petrecut sfarsitul saptamanii uitandu-ma la "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii".

Am vazut in sfarsit filmul asta. Vroiam de mult sa-l vad. Scenariul il citisem si chiar eram curios sa vad ce a iesit. Mai cu seama ca producator executiv a fost (ferea!!) Scorsese. Oaaaaa!!!
Pentru cine nu a vazut filmul, poveste este a unei fete de 16-17 ani si a fratiorului ei (scolar) care traiesc intr-o mahala bucuresteana a anului 1989. In mahala mai traiesc un securist care are un baiat de varsta fetei, o familie de tigani, un nebun, un adolescent care sta singur (?) parinti sau doar taica-su fusese arestat ca tiparise manifeste (sic), vecini, copii, etc. Mai departe e greu de povestit pentru ca nu mi-a fost foarte clar.
Am ramas cu multe intrebari fara raspuns.
De ce fata face sex cu baiatul securistului, daca nu-l placea?
Sau il placea?
De ce vroia fratele fetei sa se sinucida?
Ce era cu baiatul nou din cartier ai carui parinti fusesera arestati? Mai exact ce n-am inteles a fost daca acel baiat era retardat.
Fata primeste un disc de la baiatul asta aparent batut in cap. Nu are nicio reactie. Mai tarziu primeste blugi si ciocolata Toblerone. Iar nimic. Nu-l place? Daca nu-l place de ce este in cardasie cu el?
Cand e sa treaca Dunarea, fata se intoarce. De ce?
Fata e data afara din UTC. De ce? Ca a spart mulajul de ipsos?
Fata il ajuta pe Jean Constantin sa faca fluiere. De ce?
Baiatul cel mic il pune pe Jean Constantin sa-i compuna o poezie cu Ceausescu pe care o recita la scoala. De ce?
Si lista poate sa mearga mai departe pana la nivel de replica.

Am remarcat deasemeni un numar foarte mare de situatii anacronice si improbabile.

Ca sa nu mai ocolesc foarte mult concluzia - nu mi-a placut. Poate pentru ca nu l-am inteles.

Documentar

... everybody knows that a fairy tale starts out, "Once upon a time", but a truck-driver's tale starts out, "You ain't gonna believe this shit."
Cu vorbele astea spuse de Teri Horton (75 de ani, fosta soferita de TIR) incepe documentarul pe care l-am vazut zilele astea si pe care il recomand celor care au ocazia sa-l vada.
Filmul se numeste "Who the fuck is Jackson Pollock ?".
Despre ce-i vorba. Aceasta Teri Horton, ca sa-si inveseleasca o prietena deprimata, se gandeste sa-i faca o farsa - respectiv ii cumpara cu 5 dolari, de la un second hand, un tablou pictat cu vopsele aruncate haotic. Adica asta:


Urca tabloul intr-o furgoneta si se duce sa-si inveseleasca prietena. Insa surpriza: tabloul nu intra pe usa, fiind urias.
Asa ca femeile se hotarasc sa-l vanda. Si cum stateau ele in curte cu tabloul asta urias, cineva le zice ca tabloul poate sa fie un Jackson Pollock. La care batrana il intreaba, normal: "Who the fuck is Jackson Pollock?!"
Si de aici incepe actul al doilea. Afland ca tabloul pe care ea daduse 5 dolari poate sa valoreze 50 de Milioane (!) de dolari, incepe sa caute sa-l vanda. Dar cum sa-l vinzi fara niciun act de provenienta? Intre timp, nici macar magazinul de unde-l cumparase nu mai exista - se demolase.
Intra pe rand in scena felurite personaje. Fostul director de la Metropolitan Museum, un pictor care fusese pe vremuri prieten cu J. Pollock, un faimos expert in detectarea falsurilor pe baza prelevarii de esantioane, amprente si analize microscopice, un falsificator, un dealer escroc, niste vecini care se intalnesc cu batrana la o bere, un alt galerist si asa mai departe.
Fiecare cu parerea lui. Este tabloul un Jackson Pollock autentic sau nu? Pus la microscop, tabloul pare sa fie autentic; au gasit chiar si o amprenta care se potriveste cu cea a lui Pollock. Pus insa in fata dealerilor cu ifose, tabloul nu trece drept original.
Filmul nu concluzioneaza povestea intr-o directie sau alta, pentru ca tabloul inca nu s-a vandut. Desi a avut doua oferte pana acum (una de 2 milioane si mai tarziu una de 9 milioane de dolari), Teri Horton lupta in continuare pentru pretul pe care l-ar merita un tablou original de Jackson Pollock.

Muza

Sa cante la pian, sa fie sexy (in vremurile acelea asta insemna un pic durdulie), sa fie venita dintr-o familie de "émigré" (polonezi sau rusi daca se poate) si peste toate sa organizeze un "salon artistique" la Paris. In plin Belle époque, acesta era tiparul perfect al unei MUZE.
Si ea a existat. Se numea Maria Zofia Olga Zenajda Godebska. Pe scurt: Misia
O lista (chiar si incompleta) cu cei din anturajul ei este reteta cremei culturale Europene de la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20: Mallarmé, Marcel Proust, Erik Satie, Coco Chanel, Pablo Picasso, Claude Debussy sau Jean Cocteau. Pe Misia au pictat-o Henri de Toulouse-Lautrec, Pierre Bonnard, Odilon Redon, Édouard Vuillard si Auguste Renoir iar Maurice Ravel i-a dedicat din muzicile lui.
Misia arata astfel:
In comuna primitiva artistii pictau cu sange de urs pe peretii din pestera, mai tarziu a aparut tempera, apoi uleiul pe panza si in zilele noastre culorile acrilice. La fel si muzele. Ele au aratat mereu altfel. Chiar daca astazi privind la fotografia Misiei niciun pictor probabil nu o sa fie lovit instantaneu de geniu , la vremea respectiva ea a fost ingredientul de care era nevoie. Misia a fost catalizatorul cultural al timpurilori ei. Si pentru asta ii suntem recunoscatori.

Aici pictata de Pierre Bonnard:


apoi de Toulouse-Lautrec

de Édouard Vuillard

si de Auguste Renoir

Remarcam astazi

Remarcam astazi ca (din pacate) pictura romanesca (in general cea contemporana) este excesiv de scumpa.
Nu intru in exemple concrete dar am vazut pictori din strainatate care vand lucrari in acelasi registru stilistic cu cei de la noi din tara, insa mult mai ieftin.
Paradoxal, in Romania cei mai multi iubitori de arta sunt cei care nu-si pot permite... si, evident, cei care-si pot permite nu prea se bucura.
Concluzia este ca nu castiga nimeni - nici pictorul, nici potentialul cumparator. Asa cred eu.
Am intalnit odata un website american unde se vindeau tablouri contemporane cu preturi care pleacau de la 99 de dolari, ceea ce pentru un salariu occidental este perfect acceptabil. Tablourile sunt de dimensiuni mai mici, nu raspund la marile intrebari existentiale... insa sunt facute de oameni cu educatie plastica si, ceea ce este cel mai important, se vand. Chiar daca se mai strecoara printre ele si lucrari mai schioape, in general ai de unde sa-ti alegi un tablou sau doua.
Eu nu spun ca romanii nu picteaza bine si ca nu au muncit fizic si intelectual la tablourile lor, doar ca, pe langa marile galerii de fite, ar putea sa existe si o alternativa pentru "ceilalti".
Cand eram in facultate si intram la Galeriile Orizont sau, mai rau, la Dominus sa casc gura la tablouri, parca intram in zona crepusculara. Privirea aia a vanzatorului in care citeam limpede "La ce-ai mai intrat aici, daca tot nu-ti poti permite sa cumperi nimic?". O senzatie de disconfort totala. Si asta nu-i un lucru firesc, pentru ca arta trebuie sa te bucure indiferent de cati bani ai in buzunar.

O Poveste

Teoretic, frumosul, mai bine zis starea de bine produsa la vederea frumosului poate sa fie masurata. Nu este un lucru abstract. Creierul uman produce patru feluri de unde electromagnetice, fiecare cu amplitudinea si frecventa ei. Ceva de genul asta:


Ei bine, frumosul este perceput undeva acolo, in ascutisul oscilatiilor Alfa. Asa s-ar traduce matematic bucuria de a citi o carte buna, de a vedea un film, a asculta un concert sau a admira un tablou.
Ce vreau insa sa zic este ca, dupa mintea mea, educatia nu este nici pe departe o conditie suficienta pentru a recunoaste frumosul si a te bucura de el. Cititnd 100 de tratate de estetica nu-ti vor ridica niciun fir de par pe ceafa atunci cand o vei asculta pe Maria Callas sau cand vei vedea "Pietà" a lui Michelangelo. A te bucura de frumos cred ca este mai mult o capacitate biologica cu care ne nastem sau nu. Un dar.
Si acum povestea auzita azi si care-i legata de speculatiile mele de mai sus: O batrana trecuta de 80 de ani care traieste la bloc, undeva in Bucuresti are tot apartamentul decorat cu tablouri. Desi supravietuieste dintr-o pensie mizerabila si ar putea sa traiasca omeneste doar din vanzarea tablourilor, nu o face.
De precizat ca tablourile nu sunt "orice fel" de tablouri, "tiganci cu pipa". "pepeni taiati" sau "caprioare la izvor". Nu. Sunt tablouri de catalog pe care ar lua o suma enorma de bani.
Motivul pentru care refuza sa le vanda este cel mai simplu cu putinta: Ii plac pentru ca sunt FRUMOASE.
Dar lucrul care face povestea memorabila este acesta: batrana este analfabeta. In afara de semnatura (pe care a invatat-o mecanic) nu stie sa scrie sau sa citeasca nici macar un cuvant.
Femeia a lucrat toata viata maturand si frecand podele. Asa a si capatat tablourile - in loc de bani pentru servicii de menaj facute in anii de dupa razboi unei printese scapatate.

Nevestele lui Rubens

Rubens a avut doua neveste si cu amandoua s-a pictat.
Una dintre picturi se afla la Munchen, alta la New York. Tablourile sunt unul mai frumos ca altul.
Primul, este pictat putin dupa 1609, anul casatoriei cu Isabella Bran(d)t. Aici il vedem pe Rubens alaturi de sotie la umbra unui caprifoi inflorit.
Isabela moare 15 ani mai tarziu (de ciuma) lasand in urma relatiei cu Rubens trei copii.
In cel de-al doilea tablou, care se afla la Metropolitan, Rubens sta cu la fel de multa afectiune alaturi de Helena Fourment cea de-a doua sotie si unul dintre copii. Copilul, judecand dupa accentele de matase albastra si gulerul simplu este baiatul lor - Peter.

Rubens a luat-o de sotie pe Helena Fourment in 1630 pe cand aceasta avea 16 ani iar el... 53. Cu toate astea, din compozitie radiaza armonia unui cuplu implinit. Dealtfel, statistic, Helena Fourment apare in mult mai multe tablouri decat prima nevasta.





Chiar si in faimosul tablou "Blana", tot Helena Fourment este.

Revenind. Spre deosebire de tabloul de la Munchen, cel de la Metropolitan este mai bogat simbolistic. Papagalul aflat in dreapta este reprezentarea Fecioarei Maria in iconografia apuseana, o sugestie a unei maternitati ideale probabil.

Dincolo de asta exista si tema fertilitatii simbolizata prin gradina din jurul fantanii cu apa limpede.
Deasupra crestetului lui Peter, Rubens tine mana dreapta in sfanta treime, binecuvantand copilul.

Cu niste ani in urma, panza a fost radiografiata. S-a descoperit ca, initial, mana care binecuvanteaza copilul, Rubens o tinea la piept. Figura era mult mai jos, dispusa frontal, inclinata spre stanga, privind catre Helena.
Re-pictand, Rubens a reusit un lucru extraordinar: ca si in cazul primului tablou, a iesit discret din centrul de atentie al privitorului si a dat intaietate celor dragi lui.

Jean Fouquet - Fecioara din Melun

Tabloul
In 1450, Jean Fouquet picta unul din tablourile reper ale civilizatiei apusene, un tablou pe care istoria avea sa-l consemneze sub numele de "Fecioara din Melun" - "La Sainte Vierge de Nôtre-Dame de Melun".

Tabloul o infatiseaza pe Fecioara Maria cu mantie de hermina si corsajul desfacut dezvelindu-si un san. In bratele ei sta pruncul Isus. Cei doi sunt inconjurati din toate partile de ingeri rosii si albastrii.
Daca tabloul statea ascuns sute de ani si aparea in zilele noastre intr-o galerie de arta moderna, probabil nimeni nu sesiza vreun anacronism pentru ca, vizual, pictura este aproape supra-realista.
O scena comuna in iconografia vremurilor de atunci " Maria Lactans" intr-o interpretare neobisnuita, aproape socanta prin aparitia ingerilor monocromi si erotismul figurii feminine centrale. Desi incorecta anatomic, femeia din tablou provoaca. Pielea ei sidefie inspira orice in afara de piosenie. Un exemplu doveditor este poate si faptul ca Henry al IV-lea s-a oferit sa plateasca bisericii zece mii de livre pentru aceasta piesa.

Personajele.
Pe langa cei noua ingeri a caror simbolistica este in aceiasi nota cu cea a Fecioarei - respectiv legatura dintre imparatia cereasca si cea lumeasca, culoarea albastra a cerului si cea rosiatica a pamantului, elementul cel mai misterios este Fecioara ce-si poarta coroana perlata pe capul complet ras.
Normal, este rasa in cap pentru ca asa era moda muritorilor in vremurile acelea. Insusi rolul Fecioarei este jucat de o muritoare pe numele ei Agnès Sorel.


Agnès nu era alta decat amanta regelui Charles VII (acel Charles care ii datora tronul Ioanei D'arc). Sorel este chiar considerata prima amanta oficiala din Istoria Frantei. Din relatia ei cu regele s-au nascut patru copii.


Insa, curios, nu regele a fost cel care a comandat tabloul, ci protejatul lui: tresorierul Etienne Chevalier.
Urcata in tronul decorat cu perle uriase, Agnes Sorel se uita protector la pruncul Isus. Aceasta la randul lui priveste in afara tabloului si arata cu degetul spre ceva ce nu se mai vede.

In locul indicat de prunc exista un al doilea panou. Lucrarea era un diptic. Cele doua panouri au fost ulterior separate. Panoul cu Fecioara se gaseste la Antwerp iar celalalt panou la Berlin.
In acest al doilea panou, Fouquet l-a pictat pe Etienne Chevalier si pe patronul sau onomastic, sfantul Stefan. Acesta din urma il prezinta pe Chevalier fecioarei Maria.


Enigma
Acest Etienne Chevalier era, printre altele, omul desemnat de rege sa o aiba in paza pe frumoasa Agnès. Istoria nu consemneaza nicaieri faptul ca intre el si Agnès ar fi existat ceva. Etienne era considerat inainte de toate un cavaler "sans peur et sans reproche".
Cu toate astea, doua misterioase indicii, desprinse parca din "codul lui Da Vinci", vin parca sa confirme relatia dintre cei doi.
Primul: In anul in care Agnès la doar 28 de ani, moare de "dizenterie" (citeste: otravita cu mercur), Chevalier isi comanda un portret bizar care-l infatiseaza cu un sul de hartie iesindu-i din gura, pe care se afla urmatorul rebus: "Tant", urmat de desenul unei aripi (aile), apoi vine "vaut" urmat de o sa (selle) desenata, dupa care scrie "pour qui je", apoi desenul unei zabale de cal (mors) si cuvantul "d'amour"
Fonetic, in secolul 15 suna cam asa: "Tant elle vaut celle pour qui je meurs d'amour". Odata descifrata, ideea este simpla: o declaratie plina de durere la moartea iubitei.
Urmeaza al doilea indiciu: La Paris, sub tencuiala casei unde a locuit Chevalier, undeva deasupra unei intrari, a fost descoperita urmatoarea inscriptie gravata in piatra: "Rien sur L n'a regard" Am subliniat jocul de cuvinte in jurul numelui Sorel sau Surelle (cum se folosea la vremea respectiva).
Asa se explica, poate, de ce a comandat Etienne Chevalier un diptic, infatisand-o pe Agnès Sorel, pentru catedrala din Melun - localitatea lui natala - in anul 1450. Adica exact anul mortii ei. O metafora in care motivul inchinarii este insusi subiectul.


Initial inramat in catifea albastra brodata cu aur si argint, dipticul a stat in catedrala Nôtre-Dame de Melun pana in secolul 18, dupa care tablourile au fost despartite. Pe spatele tabloului cu fecioara scrie asa:

La Sainte Vierge
Sous les traits d’Agnès Sorel
Maîtresse de Charles VII, roi de France
Morte en 1450
Acest tablou, care a fost in altarul bisericii Nôtre-Dame de Melun, a fost facut din dorinta Maestrului Etienne Chevalier,
unul din executorii testamentari ai lui Agnes Sorel.
1775, Gaulthier, avocat

Dincolo de legende si speculatii, tabloul lui Jean Fouquet, "La Sainte Vierge de Nôtre-Dame de Melun" ramane una dintre acele opere de arta care depasesc cu mult vremurile cand au fost facute.

Jehan Foucquet (Jean Fouquet) (1420 - 1481)

Romania colorata a lui Horst Grund

Am sa incep cu doua vorbe despre Horst Grund (29 Iulie 1915-8 Mai 2001) si-am sa spun ca a fost unul din cameramanii germani in timpul celui de-al doilea razboi mondial care a documentat pe pelicula, pentru buletinele saptamanale de stiri ale Reichului, mersul trupelor germane pe frontul de rasarit.
In materie de cinematografie de razboi a venit cu o idee originala. In timpul unui atac al aliatilor, nefiind decat el singur, fara asistent, a cuplat pe un singur cap de trepied doua aparate de filmat cu focale diferite: o Askania Z cu un teleobiectiv de 300mm si un Arriflex de 75 de mm.
Incadrarea o facea printr-un binoclu prins deasupra aparatelor.
Pe langa Arriflexul si Askania din dotare avea cu el si o Leica. Nu, n-a pus si camera pe trepied ca sa faca si poze. Pozele le facea separat. Si aici vine partea interesanta.
In drumul spre Rusia, Horst Grund a facut cateva fotografii si in Romania. Poate ca a facut mai multe imagini decat am gasit eu. dar chiar si asa este interesant de vazut cum arata Romania anului 1941 in culori. Foarte multe dintre poze au fost facute in zona Dobrogea-Marea Neagra, el fiind corespondent atasat trupelor de marina.
Asadar:
In prima imagine titlul pozei spune "coloana de soldati intr-un oras". Evident este Bucurestiul la piata Kogalniceanu

Imaginea asta e absolut colosala: Nazisti facand safteaua unor tiganci florarese... (nu-mi dau seama unde este fotografia facuta)

Eine butelkutzan mit tzuikan ?

Copii de prin Dobrogea

O turcoaica si un turc, posibil pe undeva pe langa Braila



O biserica de prin zona deltei (?)

Un lipovean in fata acelei biserici

Un taran si un copil

titlul original este Romania - marinar pescar barbos

Marea Neagra

Dobrogea


Concurs de aruncarea stufului intre matelot si Capitan


Vacar dobrogean calare


Soldat desenand marea. In planul doi se vede Constanta

Cazinoul din Constanta

Tot cazinoul

Constanta vazuta dinspre port. La chei este ancorat puitorul de mine "Carol"

Soldati marsaluind prin Constanta

Constanta


Soldati romani prin Constanta. De remarcat faptul ca, desi aflati in mijlocul celui mai mare macel al omenirii, oamenilor le pasau de flori. Generatie dupa generatie lumea cumpara tot mai putine flori. Cumparam doar constransi de obligatii din pacate.

"Resedinta de vara a regelui Carol" - asa se cheama fotografia.

Asta-i chiar Horst Grund

Tot el cu un "Kamerad"


O mitraliera pe afet si un arriflex pe trepied

Mitralior si operator. Constanta in planul doi.


Horst Grund
Frumoasa e Constanta (dar mai frumoasa-i viata)

Pe acoperisul unei vile din Constanta (sau cel putin asa zice titlul)

Cherchez la femme...


Soldati romani marsaluind


Un Dornier 24 (locul seamana cu Sf. Gheorghe)
Sistemul cu 2 aparate de filmat de care pomeneam mai sus

Pe Marea Neagra - Horst Grund si Leica


(In acelasi context, interesante sunt si cele 5 poze ale lui Hugo Jaeger, tot din 1941)